Print this page
Rate this item
(27 votes)

CETATEA POIENARI


  • Pe vârful Muntelui Cetăţuia, într-un cadru natural fortificat, la o distanţă de 25 km faţă de municipiul Curtea de Argeş, se înalţă Cetatea Poenari, nominalizată astfel, cu precădere, atât de izvoarele vremii, cât şi în istoriografia de specialitate, după satul din apropiere, aflat la circa 6 km depărtare. Deşi cetatea este amplasată la numai doi kilometri de satul Căpăţâneni, ea a primit numele de Poienari, de la satul puţin mai îndepărtat, însă, foarte probabil, mai vechi, pe care l-a şi stăpânit, după cum se arată într-un hrisov dat hareşenilor (arefenilor) de Mircea Ciobanul la 8 aprilie 1546. Cu acest nume o întâlnim în izvoarele documentare din veacurile XV-XVI, dar şi în cronicile din secolele XVII-XVIII.
  • De-a lungul vremii, fortificaţia din Cheile Argeşului a mai fost consemnată şi sub denumirile de „Cetatea lui Ţepeş Vodă" sau „Cetatea lui Negru Vodă". Cea dintâi denumire îşi are desigur originea în tradiţia istorică a cărei primă menţiune scrisă se regăseşte în Letopiseţul cantacuzinesc, unde se precizează: „Vlad vodă Ţepeş. Acesta au făcut cetatea de la Poenari şi au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orăşanii den Târgovişte, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului vodă. Când au fost în ziua Paştilor, fiind toţi orăşanii la ospeţe, iar cei tineri la hore, aşa fără veste pre toţi i-au cuprins. Deci câţi au fost oameni mari, bătrâni, pre toţi i-au înţepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi i-au dus la Poenari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei şi au rămas toţi dezvăscuţi în pieile goale". O variantă asemănătoare este redată şi de către cronicarul Radu Popescu.

  • Treptat, numele de „Cetatea Poienari" a ajuns să fie parţial uitat, ruinele fortificaţiei ajungând a fi cunoscute în secolele XIX-XX drept „Cetatea lui Ţepeş Vodă", ori „cetatea lui Negru Vodă".
  • În cea dintâi variantă este întâlnit în însemnările mitropolitului Neofit Cretanul din anul 1747: „şi iaste o cetăţuie a lui Vlad vodă Ţepeş, care iaste făcută depărcior de sat, mai sus, supt poalele munţilor. Şi de la cetăţuia în jos o râpă foarte mare, unde acolea curge apa Argeşului. Şi este cetatea făcută pe moşia Vierăş (a mănăstirii Vieroş - n.n.), la satul ce s-au chemat Cheia (= Cheeni, sat dispărut, situat lângă Căpăţâneni Pământeni, com. Arefu), între doi munţi, şi curge apa printre munţi. Zic oamenii, că această cetate s-au făcut cu târgoviştenii şi zic că la zidirea cetăţii au fost un Manole vătaf şi surpându-se zidul, şi-ar fi zidit muerea lui în zid, ca să stea în zid (ecou al legendei Meşterului Manole - n.n.). Şi în zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt şi au fugit pre alt plai în Ţara Ungurească". Cea de-a doua denumire apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în opera unor călători străini, precum Bauer şi Fr. J. Sulzer. Cel dintâi nota: „Cetatea Negrului Vodă, citadelă înălţată pe culmile munţilor". Ceva mai târziu, într-unul din răspunsurile la Chestionarul arheologic al lui Al. Odobescu, apar ambele denumiri. Din cauza faptului că cetatea a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri, s-au creat unele confuzii, atât asupra originii lor, cât şi în ce priveşte localizarea fortăreţei propriu-zise, identificată de unii cu ruinele din piatră şi cărămidă, vizibile încă în anul 1871, pe locul bisericii din Poienari, pe care tradiţia populară le considera ca aparţinând unei biserici şi case ale lui Vlad Ţepeş.
  • Ridicată foarte probabil de primii Basarabi, cetatea a avut, de-a lungul timpului, o utilizare complexă, servind ca loc de adăpostire a domnilor, a vistieriei ţării, dar şi de temniţă pentru boierii vinovaţi de „hiclenie".
  • Unul dintre boierii întemniţaţi aici, a fost Milea, care încercase să uzurpeze scaunul lui Vlad Călugărul. Cazul său este cunoscut dintr-un document ulterior, dat de Petru cel Tânăr la 5 aprilie 1567. Pentru a-l elibera, tatăl său, Voico al Tatului, a dăruit mănăstirii Nucet, ctitoria pârcălabului Gherghina, comandantul cetăţii, jumătate din Topoloveni. Primul pârcălab al Cetăţii Poienari, menţionat în documente, a fost Ratea (iulie 1481), apoi Gherghina - cel mai important personaj istoric cunoscut, care s-a aflat în fruntea fortăreţei, fratele doamnei Rada a lui Vlad Călugărul şi vlastelin al lui Radu cel Mare - între 15 decembrie 1501 şi decembrie 1507 şi Danciu, menţionat la 4 mai 1510. Prezenţa aici a unui dregător de talia lui Gherghina, rudă domnească, demonstrează însemnătatea ce se acorda cetăţii, prin atribuţiile şi rolul important pe care îl avea pârcălabul pus în fruntea ei. Aproximativ din aceeaşi perioadă este cunoscută şi o menţiune a cetăţii Poienari într-un izvor extern, Geografia (1509) lui Sebastian Compagni din Ferarra, unde, între localităţile cele mai însemnate ale Ţării Româneşti, este amintită şi cetatea Poienari, ridicată pe o stâncă ascuţită, unde se păstrează banii principelui ţării.

  • În 1522, ginerele şi urmaşul la tron al lui Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, în urma acordului încheiat cu regele Ungariei, Ioan Zapolya, a cedat cetatea, în schimbul posesiunilor transilvănene Vinţul de Jos şi Vurpărul, stăpânite în condominium cu voievozii Ardealului. De altfel, a paisprezecea dintre cele 20 de lupte ale acestui vrednic domn, s-a desfăşurat „la cetate, la Poenari, cu horanii", probabil mici boiernaşi de ţară, din facţiunea potrivnică lui Radu de la Afumaţi. Ţinând cont de succesiunea celorlalte bătălii, lupta respectivă s-a purtat undeva în intervalul iunie - octombrie 1522.
  • Socotelile oraşului Sibiu menţionează în ianuarie 1524, suma trimisă prin intermediul lui Stan „Valahul" din Rips, castelanului din Poienari, Thoma Mysky.
  • Un al doilea comandant al garnizoanei transilvănene a fost Nicolae Thomory (1524-1526), succedat de Peter Off (1526-1529). În sprijinul acestuia, în 1526 – anul bătăliei de la Mohacs – regele Ungariei le solicita braşovenilor să-i trimită suma de 400 de florini, pentru a nu pierde cetatea, căreia trebuie că i se acorda o importanţă deosebită în cadrul sistemului defensiv antiotoman.
  • Asasinarea, la 2 ianuarie 1529, la Râmnicu Vâlcea, a lui Radu de la Afumaţi, de către o grupare boierească turcofilă, complot în care a pierit şi comandantul Cetăţii Poienari, a condus la anularea tratatului din 1522, garnizoana transilvăneană retrăgându-se, totodată, domnii români pierzând stăpânirile de peste munţi.
  • După moartea lui Radu de la Afumaţi cetatea a revenit Ţării Româneşti, în anii următori, în fruntea garnizoanei fiind înregistraţi pârcălabi români: „Jupan Diicul şi Stan, mari pârcălabi ai cetăţii Poienari", la 12 martie, 3 aprilie şi 10 mai 1534; „Jupan Drăghici mare pârcălab al cetăţii Poienari" apare la 27 decembrie 1534, 11 ianuarie 1535 şi probabil 18 aprilie 1535, din acest document lipsind numele pârcălabului; la 15 septembrie 1560 este amintit „jupan Milco, pârcălab al cetăţii Poienari".
  • Cetatea mai apare menţionată la 1530, 1542 şi 1543 în socotelile Braşovului, care amintesc de sosirea unui „Neagu de Poynar"; o menţionează însuşi Anton Verancsics, puţin după 1549.
  • Acestea sunt ultimele informaţii care atestă funcţionarea cetăţii. Foarte probabil, undeva în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost părăsită şi poate distrusă, împărtăşind astfel soarta cetăţilor ţărilor române după accentuarea dominaţiei otomane. De altfel, pe la 1542-1543, „satele Poienarii şi Cheianii şi Căpăţânenii cu tot hotarul" au fost dăruite de Radu Paisie lui Radu vistier, ceea ce demonstrează că cetatea îşi diminuase mult însemnătatea.
  • Fără a ne reda o imagine exactă în privinţa edificării şi evoluţiei ulterioare a cetăţii Poienari, cercetările arheologice au elucidat o serie de aspecte legate de istoria acestei fortăreţe. Iniţial, nucleul cetăţii a fost reprezentat de un turn pe plan pătrat cu laturile având în exterior 8,15-8,50 m, iar în interior 4,30-4,60 m – datat de către Gheorghe I. Cantacuzino, coordonatorul cercetărilor arheologice desfăşurate sporadic aici în perioada 1968-1970 – în prima jumătate a secolului al XIV-lea, contemporan întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I (1324-1351/1352), alţi autori (Maria Ciobanu, Nicolae Moisescu, Radu Ştefan Ciobanu) avansând ipoteza unei vechimi mai mari a acestei structuri: „la sfârşitul secolului al XIII-lea sau cel mai târziu la începutul secolului al XIV-lea, fără a depăşi primul deceniu al acestuia". Amplasat direct pe stâncă, executat din piatră brută legată cu mortar, structurat pe trei niveluri (după Gh. I. Cantacuzino, pe patru niveluri după M. Ciobanu, N. Moisescu şi R. Şt. Ciobanu), despărţite prin planşee de lemn, turnul era acoperit cu şindrilă.001
  • Aceeaşi trei autori au pus în directă legătură cetatea Poienari, în forma ei originară cu oraşul Curtea de Argeş, printr-un experiment, aprinzând noaptea o făclie din turnul-clopotniţă al Bisericii Sân Nicoară, semnalul luminos fiind observabil din turnul patrulater şi invers.
  • Ulterior, cel mai târziu în secolul al XV-lea - fază atribuită lui Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476) fiu al lui Vlad Dracul şi nepot al lui Mircea cel Bătrân - cetatea a fost extinsă cu o curtină lungă de aproape 60 de m şi lată, în prezent, de 10-15 m, care înconjoară turnul iniţial, devenit donjon, flancată de trei turnuri semicirculare, adosate laturii sudice. Această etapă de extindere a edificiului, a fost consemnată şi de către cronicarul Radu Popescu, potrivit căruia, spre a-i pedepsi pe târgovişteni „că făcuse unui frate al Vladului Vodă un necaz", domnul „au trimis slujători şi în zioa dă Paşte lovindu-i, au prins şi pe bărbaţi şi pă mueri şi feciorii şi featele, împodobiţi fiind, i-au dus la cetatea Poenarii de au lucrat până li s-au spart hainele".
  • Tehnica de edificare a zidurilor, de tradiţie bizantină, a constat din ridicarea feţelor din piatră, urmată de umplerea spaţiului interior cu emplecton, consolidat apoi cu un grătar din bârne de lemn, dispuse longitudinal şi transversal.
  • Cercetările arheologice efectuate în 1968-1970 au mai relevat o serie de ziduri interioare aparţinând unor construcţii a căror destinaţie, n-a putut fi pe deplin lămurită. Un interes deosebit îl reprezintă una din încăperi, parţial prăbuşită, cu o suprafaţă de circa 4 x 3 m, situată într-un spaţiu amenajat în stâncă: cisterna. Construită odată cu zidurile cetăţii, aceasta prezintă atât pe pereţi, cât şi în partea inferioară, un strat gros de tencuială din mortar roşu, care oferea o perfectă impermeabilitate, tehnică de factură bizantină.
  • Exceptând cele două faze principale de construcţie, cetatea a suferit, evident, reparaţii sau transformări de mică importanţă, unele modificări la deschiderea turnurilor, sau adăugarea unor mici ziduri interioare în partea mediană, fiind efectuate, probabil, în prima parte a secolului al XVI-lea.
  • Lipsa materialelor mai târzii decât a doua jumătate a secolului al XVI-lea, confirmă indicaţiile documentare asupra încetării folosirii sale în a doua jumătate a acelui veac.
Read 62068 times Last modified on Thursday, 17 May 2018 13:51