Email: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Relaţii Publice

  • Secţia de relaţii publice şi pedagogie muzeală este cea care elaborează strategiile de promovare a produselor culturale şi educaţionale ale muzeului, menţine permanent o legătură strânsă cu şcolile, liceele şi colegiile, universităţile şi organizaţiilor de tineret din municipiu şi din judeţ, acestea fiind consumatorii tradiţionali ai bunurilor culturale şi educaţionale produse de muzeu. De asemenea, tot prin această secţie muzeul menţine permanent legătura cu presa locală şi centrală.

{module Relaţii Publice}

Galeria de Artă „Rudolf Schweitzer-Cumpăna“

Bulevardul Republicii, nr. 33

 Galeria de artă „Rudolf Schweitzer-Cumpăna“ este închisă

vă multumim pentru întelegere!

 

1

Galeria de Artă funcţionează într-o clădire din 1886 (arh. Ion N. Socolescu), care până în anul 1970 a adăpostit Primăria oraşului. Are un patrimoniu de 1100 lucrări de pictură şi sculptură clasică şi contemporană. În sălile de la etaj sunt expuse lucrări de Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Gh. Petraşcu şi Nicolae Tonitza, fixând atenţia asupra unor momente importante din istoria plastică a fiecărui artist. Aceşti pictori au dat personalitate picturii româneşti, au pus bazele şcolii naţionale de pictură modernă. De asemenea, tot la etaj, două săli sunt dedicate picturii lui Rudolf Schweitzer-Cumpăna.În muzeu regăsim genul în care atât peisajul cât şi natura statică sunt minuţios interpretate de Ştefan Dimitrescu, Francisc Şirato, Camil Ressu, Dimitrie Gheaţă. Lucrările lui Steriadi, Henry Catargi, Vasile Popescu şi Iosif Iser au prin concentraţia expresiei picturale o stare sufletească densă, încărcată de emoţie. Lucian Grigorescu, Eustaţiu Stoenescu, Nicolae Dărăscu abordează într-o viziune lucidă o atitudine originală. Pictura lui Corneliu Baba degajă un sentiment nobil, curat, evocând ideea frumuseţii fiinţei omeneşti.

 

               Din colecţia galeriei

 

Galeria Naţională de Artă Naivă

Armand Călinescu, nr. 44

Corpul C, intrarea dinspre B-dul Eroilor
Program de vizitare: luni-duminică, 9.00-17.00

 

1

A fost deschisa în anul 1971, fiind primul muzeu de acest gen din tara, ce cuprinde lucrari ale pictorilor consacrati: Gheorghe Babet, Gheorghe Boanca, Costel Bogatu, Anca Bota, Valentin Bota, Mihai Dascalu, Ion Maric, Petru Mihut, Ghita Mitrachita, Ion Negru, Ion Nicodim, Gheorghe Doja, Stefan Debreczeny, Alexandrina Debreczeny Lupascu etc. Galeria Nationala de Arta Naiva a îmbogatit zestrea artistica a orasului cu expozitii memorabile, Pitestiul fiind considerat de peste 30 de ani o adevarata capitala a artei naive românesti.

 

 

 

           

               Din colecţia galeriei

Expoziţia „Flori de mină - comorile adâncurilor“

Sediul Central, Corpul B
Str. Armand Călinescu, nr. 44
Program de vizitare: luni-duminică, 9.00-17.00

  • Expoziţia Flori de mină – Comorile adâncurilor prezintă lumea frumuseţilor tăcute din adâncul Maramureşului, al Braziliei, Mexicului, Chinei, Rusiei, Turciei, Marocului, Indiei, Congoului şi Madagascarului, cu eşantioane de cuarţ, ametist, citrin, agat, labradorit, malahit, fluorină, cuarţ fumuriu, diamant de Maramureş, precum şi combinaţiile acestora cu alte minerale: pirită, realgar, stibină, calcit, blendă, marcasit etc. Spre deosebire de florile din lumea vegetală, florile de mină nu se ofilesc niciodată după ce sunt culese, ci, din contră, scoase din întunericul Pământului, din anonimatul zăcămintelor mereu pline de surprize, se oferă veşnic ochiului şi inimii celui ce priveşte încântat de neasemuita lor frumuseţe. Renumite pentru geometria şi policromia lor, aceste flori ale adâncurilor au fascinat şi continuă să fascineze privitorii pe care-i îndeamnă permanent la adevărate momente de reverie în faţa tainelor naturii. Vă invităm la Muzeul Judeţean Argeş pentru a intra dintr-o lume a zgomotului şi agitaţiei, în lumea frumuseţilor tăcute.

{module Expoziţia flori de mină}

Casa Verde

Str. Armand Călinescu, nr. 44
Corpul C - etajul I, intrarea dinspre Bulevardul Eroilor

  • Începând cu anul 1996 Secţia de Ştiinţe ale Naturii a Muzeul Judeţean Argeş, cu prilejul celebrării sărbătorilor din Calendarul Ecologic (Ziua Apei, Ziua Păsărilor, Ziua Mediului, Ziua Animalelor etc), a iniţiat, o serie de activităţi educaţionale interactive, în care au fost implicate şcolile din oraşul Piteşti,.
  • Interesul participanţilor faţă de această nouă ofertă culturală a fost extrem de ridicat, în consecinţă am considerat că permanentizarea unor activităţi educaţionale atractive, într-un centru multifuncţional, ar determina lărgirea şi fidelizarea publicului muzeului. Acest centru a fost gândit ca o completare a expoziţiei de bază a muzeului, pentru a oferi facilităţile necesare realizării unor activităţi diverse, complexe şi interdisciplinare.
  • Demersului nostru pentru crearea unui centru destinat activităţilor din sfera ecologiei şi protecţiei mediului a luat forma unui proiect intitulat „Casa Verde”, finanţat în anul 1998 de Administraţia Fondului Cultural Naţional din cadrul Ministerului Culturii.
  • Proiectul „Casa Verde” şi-a propus să ofere publicului programe educaţionale interactive şi interdisciplinare în domeniul ecologiei şi protecţiei mediului, într-un spaţiu multifuncţional, centru, în care educaţia pentru mediu să se facă prin metode interactive, participative. Activităţile ce se realizează în cadrul centrului pentru natură „Casa Verde” au la bază interdisciplinaritatea şi urmăresc nu atât acumularea de cunoştinţe, ci mai ales participarea directă şi stimularea creativităţii şi originalităţii participanţilor, petrecerea în mod plăcut a timpului.
  • Acest mod de abordare a publicului trebuie să schimbe percepţia acestuia asupra instituţiei muzeale, transformând-o dintr-o instituţie academică într-un mediu deschis, agreabil, oricând dispus să se plieze pe necesităţile vizitatorilor.
  • În acelaşi timp „Casa Verde” şi-a propus să schimbe viziunea participanţilor asupra naturii. Natura nu mai trebuie privită ca un rezervor inepuizabil de resurse ci ca un mediu de existenţă cu care ne aflăm în legătură şi interacţiune permanentă, inclusiv din punct de vedere afectiv. Se constată în momentul de faţă o creştere a interesului copiilor pentru lumea vie înconjurătoare. Acest interes trebuie exploatat şi canalizat în direcţia ocrotirii şi conservării naturii. Ei trebuie să conştientizeze că a avea un comportament civilizat faţă de natură nu este o modă ci este o necesitate pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii.
  • Şi nu în ultimul rând, muzeele de ştiinţe ale naturii, prin astfel de activităţi, pot oferi suport material, informaţional şi uman şcolilor pentru a suplimenta educaţia destinată ocrotirii naturii, prin programe educaţionale care să urmărească cunoaşterea şi conştientizarea problematicii de ocrotire a mediului, formarea de atitudini şi deprinderi care au la bază participarea activă.
  • Din anul 1998 şi până în prezent peste 6000 de preşcolari şi şcolari din şcolile şi grădiniţele judeţului, dar şi zeci de cadre didactice şi studenţi au participat la activităţile desfăşurate la Casa Verde.
  • Activităţile din cadrul centrului pentru natură „Casa Verde” se desfăşoară pe bază de programare, de luni până vineri, între orele 9.00 – 15.00 şi 9.00 – 12.00 (vineri), în grupuri de maxim 25 de persoane; programările se pot face telefonic, la următorul număr 0248.212561, interior: 129, 128 sau 118.

Activităţile propuse:

Preşcolari:
Prieteni necuvântători – 1 oră.
Arici „Pogonici” – 1 oră.
Cele cinci simţuri – 1 oră.
Florile- parfum şi culoare – 1 oră.
Lumea insectelor – 1 oră.
Veveriţa „Riţa”– 1 oră.
Şcolari:
Medii de viaţă – 1 oră.
Lumea insectelor – 1 oră.
Florile- parfum şi culoare – 1 oră.
Birdwatching – activitate de observare a păsărilor în natură – 2 ore.
Exploratorii pădurii – activitate în aer liber (Pădurea Trivale) – 2 ore.
Liceeni:
Birdwatching – activitate de observare a păsărilor în natură – 2 ore.
Dezbatere “Vânătoare - pro şi contra” – 1 oră.
Dezbatere “Organismele modificate - genetic pro şi contra”– 1 oră.
Costul unui bilet este de 3.5 lei.

 

Expoziţia permanentă de Ştiinţele Naturii

Str. Armand Călinescu, nr. 44

este închisă vă multumim pentru întelegere!

  • Printr-un sistem de diorame şi piese naturalizate se prezintă originea vieţii şi evoluţia vieţuitoarelor pe pământ, organizarea materiei vii, relaţia om-natură, întrucât tematica expoziţiei de bază a Ştiinţelor Naturii este ecologia şi protecţia mediului ambiant. Expoziţia permanentă a secţiei de Ştiinţele Naturii cu tema „Ocrotirea naturii pe baze ecologice” a fost inaugurată în anul 1977. Tematica expoziţiei a fost realizată pe baza ultimelor descoperiri din domeniul ştiinţelor naturii şi mai ales din domeniul ecologiei şi protecţiei mediului, teren încă neexplorat în România la acea vreme. Expoziţia a fost prima de acest fel din România şi din Europa Centrală şi de Est (fapt confirmat de presa vremii din ţară şi din străinătate şi de specialişti), rămânând una din cele mai remarcabile expoziţii şi în momentul de faţă.
  • Expoziţia este structurată pe trei secţiuni:
  1. În prima secţiune, „Originea vieţii şi evoluţia vieţuitoarelor pe pământ”, vizitatorul ajunge sub o imagine fotografică ce reprezintă panorama bolţii cereşti de deasupra emisferei nordice în care, printre altele, se observă galaxia Calea Lactee, formaţiune care cuprinde cca. 100 de miliarde de stele printre care şi Soarele cu sistemul său de planete (sistemul solar). De asemenea, este prezentată evoluţia paleogeografică a scoarţei terestre, evoluţia vieţuitoarelor de pe Pământ, evoluţia primatelor precum şi dovezi ale evoluţiei vieţii;
  2. În cea de a doua secţiune, „Organizarea materiei vii şi relaţiile din cadrul ecosistemului", sunt prezentate principiile generale de organizare a materiei vii, legăturile naturale care se stabilesc între diferite vieţuitoare şi relaţiile acestora cu mediul în care trăiesc. Sunt prezentate, prin intermediul dioramelor, câteva tipuri de ecosisteme naturale, începând cu balta, continuând cu silvostepa şi pădurea de amestec, ecosistemul alpin şi terminând cu peştera care este un ecosistem incomplet. În peştera realizată în cadrul muzeului sunt prezentate formaţiunile concreţionare, stalagmite perlate, draperii, domuri şi chiar formaţiuni stalactitice bizare.
  3. În cea de a treia secţiune, „Relaţia om – natură şi ocrotirea mediului înconjurător”, problemele sunt prezentate în următoarea ordine: omul şi vegetaţia (cu accent pe relaţia om – ecosistem silvic), omul şi animalele, omul şi mediul înconjurător, istoricul ocrotirii naturii în România.

 

Expoziţia memorială „Dinu Lipatti“

Comuna Leordeni
Sat Ciolceşti, jud. Argeş
Program de vizitare: marţi-duminică, 9.00-17.00

  • Crescut într-o familie cu tradiție muzicală – tatăl său era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu – i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care l-a ferit de mentalitatea unui “copil minune”, dându-i în schimb o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ.Între timp este admis la Conservatorul din București, pentru ca în 1934 să participe la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continuie sub conducerea sa studiile de pian laEcole Nationale de Musique. Aici ia și lecții de compoziție cu Paul Dukas și Nadia Boulanger și de artă dirijorală cu Charles Munch. În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniându-l pe George Enescu. În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino, de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decide să se stabilească cu Madeleine în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Își continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera, realizează în studio imprimări pe discuri. În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie. Se puneau mari speranțe în efectele curative ale Cortizonului, de curând descoperit, și cum preparatul era foarte scump, muzicieni ca Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului. După o ameliorare aparentă, starea de sănătate a lui Dinu Lipatti continuă să se înrăutățească. La 16 septembrie 1950, deși slăbit fizic, are loc ultimul lui concert public la Besançon (Franța). În partea doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așează la pian și interpretează motivul “Jesus bleibt meine Freude” din cantata “Herz und Mund und Tat und Leben” de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă. Două luni și jumătate mai târziu, la 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viață în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimele sale cuvinte au fost: “Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. La vestea morții sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: “Nouă ne rămâne amintirea frumuseților pe care ni le-a dăruit și o profundă întristare”. Înregistrările pe discuri, cu toate imperfecțiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretări pline de căldură umană și înaltă desăvârșire stilistică, de finețe și noblețe spirituală, de poezie și grație. Multe din aceste imprimări au fost incluse de casa de discuri EMI în colecția “Unvergänglich – Unvergessen” (Nepieritoare – De neuitat). “Un artist de o spiritualitate divină”, cum l-a numit Francis Poulenc, Dinu Lipatti prefera pentru înregistrări- înaintea lui Glenn Gould – singurătatea studioului în care se putea concentra pentru a duce arta sa la perfecțiune. În repertoriul său prevalau operele unor compozitori ca Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Béla Bartók, dar și Robert Schumann, Edvard Grieg, Maurice Ravel, Domenico Scarlatti. Era modest și exigent cu sine însuși – „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu” (pianista Clara Haskil). Compozițiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite. Casa memorială Dinu Lipatti se află în satul Ciolcești din comuna Leordeni, județul Argeș. Acolo sunt expuse obiecte legate de viața și activitatea marelui pianist și compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein și un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu.

{module Expoziţia memorială Dinu Lipatti}

Expozitia Sportului Argeşean

Sediul Central, Corpul B
Str. Armand Călinescu, nr. 44
Intrarea din Bulevardul Eroilor
Program de vizitare: luni-duminică, 9.00-17.00

  • La 5 septembrie 2008, Muzeul Judeţean Argeş s-a îmbogăţit cu o nouă expoziţie: Expoziția Sportului Argeşean - Campionii. Muzeul Judeţean Argeş este singura instituţie muzeală din România care oferă publicului vizitator o expoziție de anvergură dedicată sportivilor merituoşi din Argeş, o expoziție a campionilor argeşeni.Expoziția Sportului Argeşean oferă publicului vizitator prilejul de a vedea diverse obiecte care au aparţinut unor sportivi celebri argeşeni sau care au practicat sport la diverse cluburi din judeţul Argeş, cu cel puţin un titlu de campion naţional la activ. Aceasta se află în patru mari săli, la primul etaj al Corpului B. În circa 60 de vitrine şi pe numoeroase panouri, sunt expuse documente, fotografii, medalii, plachete, cupe, diplome, echipamente sportive, fanioane, afişe din cadrul competiţiilor sportive.Expoziția ilustrează următoarele ramuri sportive: atletism, tenis de câmp, fotbal, box, judo, lupte greco-romane, karate-do, înot, kaiac-canoe, aeromodelism, ciclism, automobilism, iar nume ca: fotbaliştii Nicolae Dobrin, Adrian Mutu, Ion Barbu, atleţii Carol Corbu, Olimpia Cataramă, Marian Oprea, tenismena Ruxandra Dragomir, boxerii Viorel Ioana, Mircea Fulger, Crinu Olteanu, înotătoarea Larisa Lacustă, luptătorii şi judocanii Ion Dulică, Arghira Anton, Roibu Loredana, aeromodelistul Marian Popescu, ciclistul Gabriel Moiceanu etc. vor rămâne pentru totdeauna în istoria sportului românesc. Expoziția Sportului Argeşean – Campionii este şi va rămâne în continuare o expoziție deschisă tinerilor sportivi, viitori campioni. Sportul e frumos şi pentru că el crează mereu idoli, iar istoria lor trebuie consemnată.

CETATEA POIENARI


  • Pe vârful Muntelui Cetăţuia, într-un cadru natural fortificat, la o distanţă de 25 km faţă de municipiul Curtea de Argeş, se înalţă Cetatea Poenari, nominalizată astfel, cu precădere, atât de izvoarele vremii, cât şi în istoriografia de specialitate, după satul din apropiere, aflat la circa 6 km depărtare. Deşi cetatea este amplasată la numai doi kilometri de satul Căpăţâneni, ea a primit numele de Poienari, de la satul puţin mai îndepărtat, însă, foarte probabil, mai vechi, pe care l-a şi stăpânit, după cum se arată într-un hrisov dat hareşenilor (arefenilor) de Mircea Ciobanul la 8 aprilie 1546. Cu acest nume o întâlnim în izvoarele documentare din veacurile XV-XVI, dar şi în cronicile din secolele XVII-XVIII.
  • De-a lungul vremii, fortificaţia din Cheile Argeşului a mai fost consemnată şi sub denumirile de „Cetatea lui Ţepeş Vodă" sau „Cetatea lui Negru Vodă". Cea dintâi denumire îşi are desigur originea în tradiţia istorică a cărei primă menţiune scrisă se regăseşte în Letopiseţul cantacuzinesc, unde se precizează: „Vlad vodă Ţepeş. Acesta au făcut cetatea de la Poenari şi au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orăşanii den Târgovişte, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului vodă. Când au fost în ziua Paştilor, fiind toţi orăşanii la ospeţe, iar cei tineri la hore, aşa fără veste pre toţi i-au cuprins. Deci câţi au fost oameni mari, bătrâni, pre toţi i-au înţepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi i-au dus la Poenari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei şi au rămas toţi dezvăscuţi în pieile goale". O variantă asemănătoare este redată şi de către cronicarul Radu Popescu.

  • Treptat, numele de „Cetatea Poienari" a ajuns să fie parţial uitat, ruinele fortificaţiei ajungând a fi cunoscute în secolele XIX-XX drept „Cetatea lui Ţepeş Vodă", ori „cetatea lui Negru Vodă".
  • În cea dintâi variantă este întâlnit în însemnările mitropolitului Neofit Cretanul din anul 1747: „şi iaste o cetăţuie a lui Vlad vodă Ţepeş, care iaste făcută depărcior de sat, mai sus, supt poalele munţilor. Şi de la cetăţuia în jos o râpă foarte mare, unde acolea curge apa Argeşului. Şi este cetatea făcută pe moşia Vierăş (a mănăstirii Vieroş - n.n.), la satul ce s-au chemat Cheia (= Cheeni, sat dispărut, situat lângă Căpăţâneni Pământeni, com. Arefu), între doi munţi, şi curge apa printre munţi. Zic oamenii, că această cetate s-au făcut cu târgoviştenii şi zic că la zidirea cetăţii au fost un Manole vătaf şi surpându-se zidul, şi-ar fi zidit muerea lui în zid, ca să stea în zid (ecou al legendei Meşterului Manole - n.n.). Şi în zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt şi au fugit pre alt plai în Ţara Ungurească". Cea de-a doua denumire apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în opera unor călători străini, precum Bauer şi Fr. J. Sulzer. Cel dintâi nota: „Cetatea Negrului Vodă, citadelă înălţată pe culmile munţilor". Ceva mai târziu, într-unul din răspunsurile la Chestionarul arheologic al lui Al. Odobescu, apar ambele denumiri. Din cauza faptului că cetatea a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri, s-au creat unele confuzii, atât asupra originii lor, cât şi în ce priveşte localizarea fortăreţei propriu-zise, identificată de unii cu ruinele din piatră şi cărămidă, vizibile încă în anul 1871, pe locul bisericii din Poienari, pe care tradiţia populară le considera ca aparţinând unei biserici şi case ale lui Vlad Ţepeş.
  • Ridicată foarte probabil de primii Basarabi, cetatea a avut, de-a lungul timpului, o utilizare complexă, servind ca loc de adăpostire a domnilor, a vistieriei ţării, dar şi de temniţă pentru boierii vinovaţi de „hiclenie".
  • Unul dintre boierii întemniţaţi aici, a fost Milea, care încercase să uzurpeze scaunul lui Vlad Călugărul. Cazul său este cunoscut dintr-un document ulterior, dat de Petru cel Tânăr la 5 aprilie 1567. Pentru a-l elibera, tatăl său, Voico al Tatului, a dăruit mănăstirii Nucet, ctitoria pârcălabului Gherghina, comandantul cetăţii, jumătate din Topoloveni. Primul pârcălab al Cetăţii Poienari, menţionat în documente, a fost Ratea (iulie 1481), apoi Gherghina - cel mai important personaj istoric cunoscut, care s-a aflat în fruntea fortăreţei, fratele doamnei Rada a lui Vlad Călugărul şi vlastelin al lui Radu cel Mare - între 15 decembrie 1501 şi decembrie 1507 şi Danciu, menţionat la 4 mai 1510. Prezenţa aici a unui dregător de talia lui Gherghina, rudă domnească, demonstrează însemnătatea ce se acorda cetăţii, prin atribuţiile şi rolul important pe care îl avea pârcălabul pus în fruntea ei. Aproximativ din aceeaşi perioadă este cunoscută şi o menţiune a cetăţii Poienari într-un izvor extern, Geografia (1509) lui Sebastian Compagni din Ferarra, unde, între localităţile cele mai însemnate ale Ţării Româneşti, este amintită şi cetatea Poienari, ridicată pe o stâncă ascuţită, unde se păstrează banii principelui ţării.

  • În 1522, ginerele şi urmaşul la tron al lui Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, în urma acordului încheiat cu regele Ungariei, Ioan Zapolya, a cedat cetatea, în schimbul posesiunilor transilvănene Vinţul de Jos şi Vurpărul, stăpânite în condominium cu voievozii Ardealului. De altfel, a paisprezecea dintre cele 20 de lupte ale acestui vrednic domn, s-a desfăşurat „la cetate, la Poenari, cu horanii", probabil mici boiernaşi de ţară, din facţiunea potrivnică lui Radu de la Afumaţi. Ţinând cont de succesiunea celorlalte bătălii, lupta respectivă s-a purtat undeva în intervalul iunie - octombrie 1522.
  • Socotelile oraşului Sibiu menţionează în ianuarie 1524, suma trimisă prin intermediul lui Stan „Valahul" din Rips, castelanului din Poienari, Thoma Mysky.
  • Un al doilea comandant al garnizoanei transilvănene a fost Nicolae Thomory (1524-1526), succedat de Peter Off (1526-1529). În sprijinul acestuia, în 1526 – anul bătăliei de la Mohacs – regele Ungariei le solicita braşovenilor să-i trimită suma de 400 de florini, pentru a nu pierde cetatea, căreia trebuie că i se acorda o importanţă deosebită în cadrul sistemului defensiv antiotoman.
  • Asasinarea, la 2 ianuarie 1529, la Râmnicu Vâlcea, a lui Radu de la Afumaţi, de către o grupare boierească turcofilă, complot în care a pierit şi comandantul Cetăţii Poienari, a condus la anularea tratatului din 1522, garnizoana transilvăneană retrăgându-se, totodată, domnii români pierzând stăpânirile de peste munţi.
  • După moartea lui Radu de la Afumaţi cetatea a revenit Ţării Româneşti, în anii următori, în fruntea garnizoanei fiind înregistraţi pârcălabi români: „Jupan Diicul şi Stan, mari pârcălabi ai cetăţii Poienari", la 12 martie, 3 aprilie şi 10 mai 1534; „Jupan Drăghici mare pârcălab al cetăţii Poienari" apare la 27 decembrie 1534, 11 ianuarie 1535 şi probabil 18 aprilie 1535, din acest document lipsind numele pârcălabului; la 15 septembrie 1560 este amintit „jupan Milco, pârcălab al cetăţii Poienari".
  • Cetatea mai apare menţionată la 1530, 1542 şi 1543 în socotelile Braşovului, care amintesc de sosirea unui „Neagu de Poynar"; o menţionează însuşi Anton Verancsics, puţin după 1549.
  • Acestea sunt ultimele informaţii care atestă funcţionarea cetăţii. Foarte probabil, undeva în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost părăsită şi poate distrusă, împărtăşind astfel soarta cetăţilor ţărilor române după accentuarea dominaţiei otomane. De altfel, pe la 1542-1543, „satele Poienarii şi Cheianii şi Căpăţânenii cu tot hotarul" au fost dăruite de Radu Paisie lui Radu vistier, ceea ce demonstrează că cetatea îşi diminuase mult însemnătatea.
  • Fără a ne reda o imagine exactă în privinţa edificării şi evoluţiei ulterioare a cetăţii Poienari, cercetările arheologice au elucidat o serie de aspecte legate de istoria acestei fortăreţe. Iniţial, nucleul cetăţii a fost reprezentat de un turn pe plan pătrat cu laturile având în exterior 8,15-8,50 m, iar în interior 4,30-4,60 m – datat de către Gheorghe I. Cantacuzino, coordonatorul cercetărilor arheologice desfăşurate sporadic aici în perioada 1968-1970 – în prima jumătate a secolului al XIV-lea, contemporan întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I (1324-1351/1352), alţi autori (Maria Ciobanu, Nicolae Moisescu, Radu Ştefan Ciobanu) avansând ipoteza unei vechimi mai mari a acestei structuri: „la sfârşitul secolului al XIII-lea sau cel mai târziu la începutul secolului al XIV-lea, fără a depăşi primul deceniu al acestuia". Amplasat direct pe stâncă, executat din piatră brută legată cu mortar, structurat pe trei niveluri (după Gh. I. Cantacuzino, pe patru niveluri după M. Ciobanu, N. Moisescu şi R. Şt. Ciobanu), despărţite prin planşee de lemn, turnul era acoperit cu şindrilă.001
  • Aceeaşi trei autori au pus în directă legătură cetatea Poienari, în forma ei originară cu oraşul Curtea de Argeş, printr-un experiment, aprinzând noaptea o făclie din turnul-clopotniţă al Bisericii Sân Nicoară, semnalul luminos fiind observabil din turnul patrulater şi invers.
  • Ulterior, cel mai târziu în secolul al XV-lea - fază atribuită lui Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476) fiu al lui Vlad Dracul şi nepot al lui Mircea cel Bătrân - cetatea a fost extinsă cu o curtină lungă de aproape 60 de m şi lată, în prezent, de 10-15 m, care înconjoară turnul iniţial, devenit donjon, flancată de trei turnuri semicirculare, adosate laturii sudice. Această etapă de extindere a edificiului, a fost consemnată şi de către cronicarul Radu Popescu, potrivit căruia, spre a-i pedepsi pe târgovişteni „că făcuse unui frate al Vladului Vodă un necaz", domnul „au trimis slujători şi în zioa dă Paşte lovindu-i, au prins şi pe bărbaţi şi pă mueri şi feciorii şi featele, împodobiţi fiind, i-au dus la cetatea Poenarii de au lucrat până li s-au spart hainele".
  • Tehnica de edificare a zidurilor, de tradiţie bizantină, a constat din ridicarea feţelor din piatră, urmată de umplerea spaţiului interior cu emplecton, consolidat apoi cu un grătar din bârne de lemn, dispuse longitudinal şi transversal.
  • Cercetările arheologice efectuate în 1968-1970 au mai relevat o serie de ziduri interioare aparţinând unor construcţii a căror destinaţie, n-a putut fi pe deplin lămurită. Un interes deosebit îl reprezintă una din încăperi, parţial prăbuşită, cu o suprafaţă de circa 4 x 3 m, situată într-un spaţiu amenajat în stâncă: cisterna. Construită odată cu zidurile cetăţii, aceasta prezintă atât pe pereţi, cât şi în partea inferioară, un strat gros de tencuială din mortar roşu, care oferea o perfectă impermeabilitate, tehnică de factură bizantină.
  • Exceptând cele două faze principale de construcţie, cetatea a suferit, evident, reparaţii sau transformări de mică importanţă, unele modificări la deschiderea turnurilor, sau adăugarea unor mici ziduri interioare în partea mediană, fiind efectuate, probabil, în prima parte a secolului al XVI-lea.
  • Lipsa materialelor mai târzii decât a doua jumătate a secolului al XVI-lea, confirmă indicaţiile documentare asupra încetării folosirii sale în a doua jumătate a acelui veac.

Castrul roman Câmpulung-Jidova

  • Situat în cartierul Pescăreasa, la intrarea dinspre sud în municipiul Câmpulung, în imediata proximitate estică a şoselei Piteşti-Câmpulung, între aceasta şi Râul Târgului, castrul mare din punctul „Jidova” este cea mai importantă şi mai bine păstrată construcţie militară de acest gen de pe traseul Limesului Transalutanus (fiind în acelaşi timp şi singura edificată din piatră). Nu cunoaştem numele antic al castrului, însă târziu după retragerea aureliană şi după perioada marilor migraţii ce au transformat în cenuşă operele arhitecturale şi edilitare ale antichităţii, în zorii evului mediu, localnicii şi călătorii pe drumul Câmpulungului, deopotrivă, rămân impresionaţi de zidurile încă solide ale castrului aflat în ruină şi le atribuie fabuloşilor oameni înalţi şi puternici ce populau lumea la începuturile ei - jidovii, în limbajul popular, întâlniţi în majoritatea mitologiilor europene.
  • Castrul de la „Jidova” este unul dintre cele mai bine păstrate din întreaga Dacie romană, iar cercetările arheologice susţinute, de la al căror început s-au împlinit de curând 13 decenii, dublate de ample lucrări de restaurare şi consolidare constituie un model de consecvenţă şi reuşită în încercarea de a ne apropia mai mult de monumentele antichităţii. Aici, în muzeul de sit în care a fost transformat castrul, pot fi văzute puternicul zid de incintă din piatră, cu porţile şi turnurile adiacente, clădirea ofiţerilor, locuinţa comandantului, magazia în care erau adăpostite proviziile pentru hrana soldaţilor dar şi a cailor, precum şi ingeniosul sistem de încălzire specific tehnicii romane, aşa-numitul hypocaustum. De la „Jidova” provine şi o atestare expresă a trupei militare din armata imperială romană ce a activat pe limesul transalutan, fiind cantonată în acest castru. Este vorba de o trupă auxiliară alcătuită din luptători orginari din Commagena, o regiune a provinciei romane Syria: Cohors Prima Flavia Commagenorum.
  • Expoziţia, deschisă în 1970, cuprinde obiecte descoperite în cercetările arheologice de pe Limes alutanus şi transalutanus şi cu precădere obiecte descoperite în cercetările din Castrul Jidova. Sunt expuse obiecte din ceramică (opaiţe, cărămizi şi fragmente de ţigle cu inscripţii, amfore, piese de pavimentum şi mozaic, piese pentru hypocaustum), arme (vârfuri de săgeţi, suliţe, cuţite), accesorii de echipament militar etc. În incinta castrului se păstrează o parte din clădirile romane (Principia - comandamentul, Praetorium - clădirea comandantului, clădirea ofiţerilor, Horreum - magazia de cereale). Pe latura de sud a fost reconstituit un turn de curtină şi, parţial, turnurile porţii Praetoria (poarta principală de intrare), turnul semirotund din colţul de sud-vest, cât şi celelalte turnuri ale porţilor Decumana, Dextra şi Sinistra de pe laturile nord, est şi vest.

Expoziţia permanentă de istorie

Str. Armand Călinescu, nr. 44

este închisă vă multumim pentru întelegere!

  • Expoziţia de bază a Secţiei de Istorie prezintă, în contextul istoriei naţionale, evoluţia societăţii omeneşti de pe teritoriul judeţului Argeş din paleolitic până la 1947. În cadrul expoziţiei Secţiei de Istorie sunt prezentate unelte aparţinând culturii de prund, piese eneolitice descoperite în aşezările gumelniţene de tip tell de la Teiu, Popeşti şi Zidurile, ceramică, arme şi piese de harnaşament din inventarele funerare ale mormintelor din necropolele hallstattiene târzii de pe Valea Topologului.
  • O pondere deosebită este acordată procesului de romanizare, dat fiind faptul că în Argeş se află marea aşezare dacică de la Cetăţeni ca şi castrele de pe Limes transalutanus, cel mai important fiind cel de la Câmpulung-„Jidova”. Reşedinţele domneşti de la Curtea de Argeş, Câmpulung, Piteşti, cetăţile argeşene Poenari şi Oratia, rolul Argeşului în evul mediu sunt prezentate prin intermediul obiectelor descoperite arheologic, prin fotografii, hărţi şi documente. Marile evenimente ale secolului al XIX-lea ocupă un loc deosebit în expoziţie, datorită rolului important pe care argeşenii şi personalităţile de aici l-au jucat în cadrul acestor evenimente. Rolul monarhiei în istoria României, Argeşul – leagăn al liberalismului românesc şi al ţărănismului, Făurirea României Mari, Viaţa culturală în perioada 1878-1947, Viaţa politică în perioada interbelică şi până la 1947 şi participarea argeşenilor şi a muşcelenilor la cel de-al doilea război mondial sunt teme istorice prezentate în sălile deschise în 2004 şi 2006.

{module Expoziţia permanentă Istorie}

Copyright © Gabriel Dumitru
Muzeul Judeţean Argeş
Str. Armand Călinescu, nr. 44, Tel/Fax: 0248.212561